 |
Am fost o ratacita a vietii dar mi-o spun cu zambetul pe buze, sa stii.
Pentru ca sunt o visatoare cu acte in regula. Condamna-ma pentru asta :)
Am umblat dupa ideal, absolut, minunatii ...
Am cautat toata viata mea oamenii si locurile care coincideau cu visele mele.
Dupa ce i-am gasit, mi-am creat vise noi cu ei. Dar ei au alte vise...
Tot timpul s-a spus despre mine ca sunt greu de inteles. S-a spus depre mine ca sunt introvertita si ca niciodata nu spun ce simt si gandesc, ca am lumea mea si ca niciodata nu o sa stiu ce vreau.
Si m-am impotrivit, m-am luptat cu aceste convingeri si am luptat impotriva mea.
M-am lasat influentata de parerile celorlalti din jur despre mine iar viziunea lor asupra mea a devenit si viziunea mea.
Am fost numita, pe rand, si femeia perfecta si copilul pefect, am fost o prietena de incredere si un angajat de neinlocuit.
Am fost vazuta si ca un copil incarcat cu un bagaj emotional negativ, o femeie de ultima speta, o prietena falsa si ipocrita si o nonvaloare in viata.
Am fost si o victima si o Vaduva neagra. Si o femeie slaba si puternica.
De fapt, in tot timpul asta, eram aceeasi visatoare, care-si dorea liniste si fericire.
Da, am fost usor influentabila, influentata, am fost lasa, m-am lasat dusa de val si dusa cu turma.
Am crezut ca ce e normal pentru unii e normal si pentru mine. Ca ceea ce isi doresc altii de la viata lor imi doresc si eu. Ca ce e bine pentru ei, e bine si pentru mine.
Cacat! Nu e asa ...
Luptele cele mai dureroase le-am dat cu mine. Mintea te toaca marunt in fiecare zi, cu orice!! Cu jobul, cu familia, cu relatia, cu sefii, cu neamurile, cu banii etc etc etc.
Pe cand sufletul se face tot mai mic, pe zi ce trece. Si ne intrebam de ce suntem frustrati? De ce suntem nefericiti si nemultumiti? De ce nu ne simtim confortabili langa o persoana sau intr-o casa sau la birou, la locul de munca.
Nu vreau sa gandeasca nimeni ca mine pentru ca nici eu nu o sa mai gandesc ca ceilalti. Nu vreau sa ma pliez pe oameni doar ca sa ma placa, prefacandu-ma si jucand teatru ieftin de societate.
Nu vreau sa mai apartin nici unei "gasti de prieteni" ca sa mi se valideze identitatea si personalitatea. Pentru ca asta am facut pana acum si s-a sfarsit prost. Prost!
Imi pare rau ca purtam masti, ca ne barfim, ca ne inselam, ca suntem invidiosi, ca ne roade ciuda pe capra celuilalt si ca iesim in continuare, tare fain si bine, in pozele pe care le punem pe Facebook.
Aratam numai ce ne convine si share-uim numai cand vrem sa dovedim cat suntem noi de fericiti.
Ne intalnim si ne zambim ipocrit.
Situatiile nefericite se intampla cu un motiv, intotdeauna.
Fie ca le provocam noi sau luam decizii in urma acestor situatii, cert e ca asa trebuie sa se intample.
Anul asta, am invatat cea mai importanta lectie din viata mea:
Sa nu mai tac, sa nu ma mai comport ca si cum totul e perfect.
Sa nu ma prefac ca sunt atat de fericita si incantata de viata mea incat voi, prieteni, ar trebui sa fiti invidiosi.
Sa nu mai tin atat de mult la imaginea mea de societate incat sa-mi consum sufletul din mine, doar ca sa fie bine. Pentru oricine altcineva dar nu pentru mine.
Nu suntem victime. Nici unul dintre noi.
Nu sunt o victima pentru ca am fost nefericita. Sunt o proasta pentru ca nu am spus-o la timp.
Tu nu esti o victima pentru ca te-ai resemnat cu falsa mea fericire. Simteai dar ti-ai jucat rolul in continuare.
Ti-as spune ca te-am iubit ca o nebuna. Si cate vise am avut cu tine. Si cu cata dragoste ti-am scris aici.
Dar nu mai are valoare.
Totul piere acum in fata orgoliilor si a dezamagirilor.
Te-as ruga sa ma ierti pentru ca nu am fost sincera cu tine dar sunt linistita ca am reusit sa ma iert eu si mi-e suficient.
Te-as ruga sa-ti traiesti viata fara nici o masca. Si sa nu te mai complaci niciodata, indiferent cat de confortabila ti-e situatia.
Eu merg mai departe, asa cum stiu eu si cum ma duce capul: ca o visatoare :)
Nu inainte de a face un pic de curatenie in tot.
O sa-mi ling ranile o vreme, cu blandete si rabdare si o sa caut fericirea aia adevarata.
Si poate ca nu o sa stiu niciodata care e.
Dar stiu sigur ca de acum e strict problema mea si nu va mai fi nimeni obligat sau dator sa ma ajute sa-mi gasesc linistea dupa care alerg.
Pentru oamenii care citesc: gestionati-va viata fara prieteni, frati, surori, parinti, socrii si tot neamul.
Si nu lasati raul sa prinda radacini. Devine cancer. Pentru suflet.
Cu SINCERITATE,
Alice
Later edit: pentru ca am primit un feedback de la cineva drag, simt nevoia sa-i expun mesajul:
Oamenii te vor judeca oricum pentru orice esti, orice faci, orice gandesti si transmiti, pentru ce crezi. Intotdeauna vei deranja pe cineva, vei atinge o coarda sensibila, vei trezi o rana veche si nici macar nu depinde de tine. Fiecare e la nivelul lui de intelegere pe care odata si odata il va depasi.Dar pana atunci, pentru ce preferi sa fii judecat? Pentru mastile tale sau pentru autenticitatea ta?
Multumesc :)
